Dacă ar fi să se facă un sondaj cu tema Coşmarurile vieţii în rândul persoanelor cu vârste de 12 – 35 ani din Tomis Nord, câteva din răspunsurile sigure ar fi: mutatul la CET, 12 luni de vară cu ţărani din toată ţara drept vecini, o intermitenţă a morţii, care ar face ca sutele de moşuleţi şi băbuţe să rămână veşnic pe bănci, prin pieţe şi pe trotuare, şi un joc de Virtua Tennis, Virtua Tennis 3 sau Top Spin 2 cu Bateman. Eu sunt Bateman. Virtua Tennis este un joc antic, pe care mi l-a arătat Melk (www.melk.ro), un bun prieten din liceu. El a fost singurul care m-a bătut, timp de două zile, până m-am prins cum e cu poziţionarea în teren şi cu puterea top spinului. După care au urmat vreo 2.500 de meciuri în care am jucat numai cu Cedric Pioline şi în care nu am mai fost învins. Există o contestaţie, ce-i drept: un meci jucat la finele a vreo 40 de ore de nesomn, în care intrasem în tiebreak, moment în care a căzut curentul. Cică aş fi pierdut, dacă era să fi continuat.

Citeste mai mult →

Jocul „Prototype“ mi-a adus aminte de multe dintre cărţile scoase prin anii ’90 de editura Ulise – conţinut execrabil, copertă minunată (grafică realizată de întotdeauna acelaşi Valentin Tănase, care sper să fie plin de bani acum). O, geniu de cartier, veţi spune, un mare nimic într-un ambalaj sublim găseşti peste tot în ziua de astăzi, este esenţa modernismului, zidul inconturnabil pus de capitaliştii meschini în faţa omului dezinteresat de politică şi de posibilităţile de a manipula mase, în timp ce rânjeşte sardonic la secretara sa sexy. La care eu nu aş spune nimic şi aş trece mai departe, fiind mult mai interesat de valoarea intrinsecă a unei ţigări Sobranie, decât de orice polemică gnoseologică şi, implicit, epistemologică, prin care rotiţele intelectului meu supradimensionat ar putea fi angrenate într-o mişcare serioasă. Deci, să revenim la lucrurile superficiale cu care mă delectez după ce vorbesc cu Umberto Eco pe messenger şi pentru care (culmea!) mai sunt şi plătit ridicol de bine – jocurile pe calculator! Cum spuneam, „Prototype” este un 3rd person action game ca multe altele, cu o copertă impresionantă pe cutia DVD-ului . De aici s-ar putea înţelege că am cumpărat jocul. Foarte bine, asta e şi ideea. Recunosc că am fost destul de hyped în timp ce se instala jocul, fiind ferm convins că, la cât noroc am, sigur am nimerit o versiune diferită faţă de restul planetei, care să se ridice la nivelul coperţii. Şi chiar am sperat că va fi un joc bun, deşi ştiam (în proporţie de 97,5%) că va fi la fel de insipid şi lipsit de sens ca orice altceva în afară de Syberia şi Knights of the Old Republic. Şi ce să vezi?! Aveam dreptate. Avem un New York lovit de un virus meschin, un supravieţuitor-mutant şi nişte reprezentanţi ai armatei, care nu se prind nici în ultima clipă că eu pot să distrug un tanc cu pumnul meu virusat.

Citeste mai mult →

Ce-o fi fost în mintea celor de la Dice, când au scos pe piață Mirror’s Edge, doar ei știu. OK, jocul arată bine (cred). Depinde mult și de ce perspectivă urbanistică și cromatică are fiecare. Spectrul coloristic ales de ei reușește să surprindă bine (cred) imaginea unei regim totalitar, în care oamenii sunt monitorizați (ca-n Anglia) și informațiile ascunse sunt cărate de curieri parcour-iști (știți sportul citadin la care mă refer), peste blocuri, fabrici și uzine. Dar, dar… Dumnezeule, atât de mult alb și roșu și verde brotăcel la un loc n-am mai văzut decât în paginile de amenajări interioare din revistele fancy. După vreo două ore simțeam o acută stare de vomă.  

Și să nu uit: dacă aveți cumva rău de mișcare sau de înălțime, n-are rost să vă jucați. După 30 de minute te lovește o ușoară durere de cap, urmată de binecunoscuta greață. Apoi, în cel mult 5 minute sunteți la baie, hrănind rățuștele din canalizare. Dacă aveați rău de mișcare și nu știați de el, veți afla cu siguranță.

Eu știu acum că am. Dar abia după vreo trei ore de joacă și-a anunțat prezența. Aici poate e și vina producătorilor jocului. Ideea e să te bage cu forța în piele personajului (o ciutancă emo pe numele ei Faith).  Joci un 1st person running game, fără HUD, hartă, bară de viață sau orice alt element grafic fix, la care să poți să te uiți și să îți determini creierul să ignore faptul că alergi cu 50 km/oră și sari de pe un acoperiș de zgârie-nori pe un metrou în mișcare. În plus, camera este prinsă de ochii lui Faith: dacă ea se rostogolește și imaginea se rostogolește. Vă dați seama că săracele emisfere ale creierului sunt supuse unui quiz diabolic: ne mișcăm stând pe loc, ce facem noi aici? Ăăăăăă, simplu, zic să îl facem pe posesorul creierului să vomite!

Citeste mai mult →

Am ieșit din Vault 101 fără ochelari de protecție… mare greșeală. Învățasem la cursul „Leaving the vault“ că trebuie să porți așa ceva, pentru a evita efectele devastatoare ale luminii naturale. După 19 ani petrecuți la lumină de neon, soarele post-apocaliptic m-a orbit pentru câteva momente, însă am reușit să ajung în primul oraș, Megaton, construit de supraviețuitorii războiului nuclear în jurul unei bombe care nu mai explodase. În primul bar, un domn la costum (vădit scârbit de mizeria sclipitoare din jurul său) remarcă instantaneu că nu am legături cu orașul și îmi propune, fără nicio ezitare, să îl rad de fața pământului. E clar… este Fallout. Un joc cu și despre alegeri. Alegeri care influențează totul, chiar dacă nu îți dai seama. Îl refuz, ba mai mult, îl și gonesc cu coada între picioare. După ce beau niște apă ușor iradiată, merg la un atelier decrepit, ca să fac rost de niște haine mai rezistente, gen Mad Max. Viața nu e ușoară în pustietatea din jurul fostei capitale a SUA, așa că salopeta mea de „Vault Loyalty Inspector“ (meserie pe care am avut-o în Vault, obținută automat în urma testului G.O.A.T. – Generalized Occupational Aptitude Test) nu este tocmai bună. Femeia de acolo mă ajută, în schimbul unui „mic“ serviciu: să o ajut să scrie un ghid de supraviețuire. Mai simplu ar fi să o ajut să scape de „singurătate“. Însă nu știi ce boli poți să iei…

Citeste mai mult →

„You will not survive!”, mă anunţă politicos jocul „Call of Duty V – World at War”, în momentul în care aleg nivelul de dificultate „Veteran”. Tot le-am jucat şi pe celelalte din serie, măcar veteran onorific să fiu. Încep jocul pe o insulă din Japonia, mai mult mort decât viu, în timp ce un colonel nipon îşi stinge ţigările pe faţa altui prizonier american de război. Mi se dau vreo doi bocanci în figură, moment în care o echipă de prieteni yankei mă salvează, îmi pasează o armă şi o grămadă de responsabilităţi. „Avem nevoie de un idiot să treacă prin foc şi să ajungă la echipamentul radio… Miller (ăsta-s eu)!” „Cineva să se arunce în buncăr şi să elimine cinci japonezi nervoşi… Miller” „Avem nevoie de o momeală, care să atragă focul de mitralieră… John! (Bang, John moare, ucis de un lunetist) Miller, preia sarcina!” Şi tot aşa. Deşi nu sunt nici măcar liderul echipei, nu se face nimic fără mine. Toţi mă aşteaptă să intru primul în raza vizuală a inamicilor. Mă simt ca în „Abatorul Cinci”. Uneori îmi vine să urlu „Lăsaţi-mă! Mergeţi fără mine! Vreau să mor!”. Dar nu, prietenii de echipă se tot încăpăţânează să mă salveze în ultima clipă, omorând „gălbejitul” care a sărit din iarbă spre caracterul meu costeliv. Mă scot de sub apă, după ce bombele ne distrug bărcuţa şi ne proiectează la 10 metri distanţă. Trag de mine, doar ca să trag şi eu în duşmani.

Citeste mai mult →

Assassin’s Creed este jocul pe care Ubisoft s-a decis să îl lanseze pe piață în fața mult așteptatului Splinter Cell Conviction (SCC). Asta după ce fanii seriei Splinter Cell mai aveau puțin și îi linșau pe chinezii de la Ubisoft Shanghai și pe testerii de la Ubisoft România, din cauza cărora ultimul joc din seria SC, Double Agent, a fost cel mai slab, cel mai bugged și cel mai penibilo-fantasmagoric joc din istoria jocurilor făcute cu scopul de a te juca la ele și, dacă se poate, a te simți BINE în timp ce faci asta.

În fine, Ubisoft Montreal  promitea la acea vreme că se va ocupa personal de Splinter Cell Conviction, jocul cu numărul 5 al seriei, care avea să aducă un concept revoluționar, de social stealth, combinând furișatul prin beznă cu pierderea în mulțimi, ceva gen Jason Bourne + Aleargă, Lola, aleargă = LOVE. Citeste mai mult →