VT este de-a dreptul genial. Are o grafică total nepretenţioasă, doar vreo 350 Mb (nici măcar nu trebuie instalat, pot să vi-l trimit pe e-mail) şi doar şase butoane de ţinut minte (cu săgeţile te mişti, cu A dai tare, cu S dai lob). Poţi să joci cu până la patru persoane în acelaşi timp (adică un meci la dublu), însă adevăratul test este meciul 1 vs. 1, pe iarba de la Wimbledon! Mai mult, pentru un joc atât de vechi, VT are un mod de multiplayer online, prin direct IP, ceva ce fraţii lui cu grafică mai texturată şi antialising-ată nu posedă. Ce trebuie să ignoraţi (eu am oprit-o de tot) este muzica… un rock japonez făcut pe Spectrum, via 386.

Apoi a apărut Virtua Tennis 3, care a fost portat de pe consolă, dar tot nu ne-am speriat: grafică mult mai frumoasă, jucători din noua gardă (Federer, Nadal, Roddick, Monfils, Haas, Sharapova), lovituri noi (slice-ul de forehand şi rever, scurta, lovituri defensive din alergare, smash-uri din săritură, mai multe voleuri la fileu, servicii mai variate), o încântare. Au urmat 4.367 de jocuri, în care tot cartierul s-a chinuit să mă bată (plus colegi şi prieteni din alte zone), fără succes. Când am pus mâna pe joystick, m-am simţit ca Neo în Matrix, când i s-au instalat direct în cap instrucţiunile de folosire ale unui elicopter Apache.

Desigur, jocul are şi câteva puncte slabe, dar destul de nesemnificative în marea schemă de mărire artificială a e-penisului: ai nevoie de o tastatură şi două joystick-uri ca să poţi să joci în doi, jocul sare din câmpul simulării şi se duce spre planeta Arcade (în 99% din cazuri dai mingea în teren, jucătorii se aruncă după orice minge, motiv pentru care se ajunge la schimburi de 50 – 60 de lovituri, de zici că joci Tekken sau Mortal Kombat), nu există mod online, dar ce contează?? Vorba aceea… shut up, it works!!

Mai nou nu înseamnă neapărat mai bun

În cele din urmă, am găsit Top Spin 2, care promitea ceva mai mult realism. Aşa o fi, pe Playstation, pe XBox… Pe PC a ieşit un joc destul de ciudat, care trebuie jucat obligatoriu cu joystick-ul (pe tastatură este imposibil), cu vreo 30 de lovituri diferite, din care cele de aşa-zis risc sunt de-a dreptul inutile, întrucât trebuie să ţii apăsate o sută de mii de taste, într-un interval de 1,5 secunde cât vine mingea de la adversar. Ce-i drept, e mai complicat, mai dai afară, mai dai pe lângă, dai prea încet, prea tare, prea jos, prea sus etc. La Top Spin 2 n-am câştigat decât vreo 150 de meciuri, după care n-a mai vrut nimeni să joace, motivând că este prea stupid şi că nu mai este un joc cursiv ca VT3. Nu îi contrazic. În concluzie, nu înveţi să joci tenis adevărat, ci doar poţi să înţelegi mai bine ce se întâmplă cu Nadal şi Federer, atunci când îi vezi la televizor.

Cine se simte în formă, n-are decât să zică.

Jocul „Prototype“ mi-a adus aminte de multe dintre cărţile scoase prin anii ’90 de editura Ulise – conţinut execrabil, copertă minunată (grafică realizată de întotdeauna acelaşi Valentin Tănase, care sper să fie plin de bani acum).

Ca plătitor de taxe şi angajat care trebuie să se defuleze după serviciu, intri în rolul lui Alexander Mercer, un oarecare din NY, care se îmbată şi cade de pe acoperiş, moment în care descoperă cu stupoare că n-a murit. Fără prea multe explicaţii, începi să te baţi cu hoarde întregi de mutanţi şi soldaţi, pe care îi obliterezi elegant cu un arsenal impresionant de obiecte contondente şi nu numai, care îţi ies din mână. Să numim câteva dintre ele: scut, o sabie de neam prost, două săbii de neam prost, o sabie uriaşă de neam prost, nişte ciocane de piatră, un buton X cu care poţi să razi toată planeta de pe harta universului, un buton de rezervă pentru acelaşi plan malefic, lasere pew-pew, nişte… chestii ascuţite pe care le bagi în asfalt şi care ies la 50 de metri distanţă şi omoară orice vrăbiuţă, mutant, elicopter cu tot cu echipaj şi balenă eşuată, plus abilitatea „Oh, shit!“, care este un game over instant, întrucât omoară însăşi viaţa, fiinţa şi nefiinţa şi Alfa şi Omega şi florile din glastră. Vi se pare că m-am cam repetat? Nu-i nimic, exact aşa e şi jocul. Evident, pentru toate cele 100.000 de abilităţi există o tastă, deşi am vaga impresie că am greşit eu undeva şi că, de fapt, „Prototype“ trebuie jucat cu cinci mauşi, trei tastaturi şi un om de rezervă. Aşadar, m-am apucat să memorez 100 de combinaţii de taste, antrenat fiind de la testele de legislaţie rutieră. Desigur, jocul poate fi terminat lejer doar cu tastele Jump şi Punch, deşi ratezi astfel măcelul liric care se naşte din faptul că apeşi F1, Space, Mouse1, G, R, E şi Tab în acelaşi timp.

Singurul cuvânt care îmi vine în minte este mindless fun. OK, sunt două cuvinte. Cam la asta se rezumă un joc în care este imposibil să mori şi în care poţi să sari 500 m în aer şi să arunci cu tancul într-un elicopter, în timp cu mâna stângă îţi aprinzi o ţigară. E şi o poveste pe acolo, ceva cu o conspiraţie şi un experiment eşuat… clasic, old school. Şi pentru cine n-a înţeles încă despre ce este vorba, mai facem un mic efort: oraş şi misiuni ca în Grand Theft Auto, bătaie ca în Prince of Persia, protagonist care aduce cu un inspector Gadget pompat cu steroizi, totul învăluit cu o cârpă furată de pe platoul filmului I am Legend.

Şi, şi… m-a enervat atât de tare încât l-am terminat. x. X.

Ce-o fi fost în mintea celor de la Dice, când au scos pe piață Mirror’s Edge, doar ei știu. OK, jocul arată bine (cred). Depinde mult și de ce perspectivă urbanistică și cromatică are fiecare. Spectrul coloristic ales de ei reușește să surprindă bine (cred) imaginea unei regim totalitar, în care oamenii sunt monitorizați (ca-n Anglia) și informațiile ascunse sunt cărate de curieri parcour-iști (știți sportul citadin la care mă refer), peste blocuri, fabrici și uzine. Dar, dar… Dumnezeule, atât de mult alb și roșu și verde brotăcel la un loc n-am mai văzut decât în paginile de amenajări interioare din revistele fancy. După vreo două ore simțeam o acută stare de vomă. 

Și să nu uit: dacă aveți cumva rău de mișcare sau de înălțime, n-are rost să vă jucați. După 30 de minute te lovește o ușoară durere de cap, urmată de binecunoscuta greață. Apoi, în cel mult 5 minute sunteți la baie, hrănind rățuștele din canalizare. Dacă aveați rău de mișcare și nu știați de el, veți afla cu siguranță.

Eu știu acum că am. Dar abia după vreo trei ore de joacă și-a anunțat prezența. Aici poate e și vina producătorilor jocului. Ideea e să te bage cu forța în piele personajului (o ciutancă emo pe numele ei Faith).  Joci un 1st person running game, fără HUD, hartă, bară de viață sau orice alt element grafic fix, la care să poți să te uiți și să îți determini creierul să ignore faptul că alergi cu 50 km/oră și sari de pe un acoperiș de zgârie-nori pe un metrou în mișcare. În plus, camera este prinsă de ochii lui Faith: dacă ea se rostogolește și imaginea se rostogolește. Vă dați seama că săracele emisfere ale creierului sunt supuse unui quiz diabolic: ne mișcăm stând pe loc, ce facem noi aici? Ăăăăăă, simplu, zic să îl facem pe posesorul creierului să vomite!

Eu unul am rezistat stoic și am alergat mai ceva ca Forrest Gump, am ignorat și telenovela pusă pe post de story și faptul că fătuca asta chiulise de la orele de fizică și am alergat și alergat, am sărit pe trenuri și printre ventilatoare industriale, peste blocuri și garduri cu sârmă ghimpată, peste miile de aparate de aer condiționat (halal regim totalitar) și dă-i și fugi și dă-i și fugi, până într-o parcare nenorocită (cu var alb și o dâră de verde brotăcel), unde m-au prins patru mascați și au început să tragă în mine!!! Aici m-am plictisit, mai ales că realizatorii jocului rămăseseră fără idei când a venit vorba de bătaie. Parcă și văd discuția: 

Interior office, la Dice, ora 19

Producător 1: OK, deci avem o atletă desăvârșită, care poată să sară peste un gol de vreo 20 de metri. Își menține balansul pe brațul unei macarale care se învârte, la 500 metri deasupra solului, în timp ce se trage în ea cu arme automate, de calibru mare. Poate să meargă pe pereți și, după plac, să mai sară o dată, din poziția asta paralelă cu nivelul mării. Are o aderență fantastică și o putere inumană în mâini, căci se prinde de un pervaz în timp ce cade cu 60 km la oră de pe un bloc. Să nu mai aduc vorba de viteza de reacție. Stă pe metrou, în tunel, la 120 km/oră și se ferește de indicatoarele de trafic. Acum trebuie să discutăm și despre ce poate să facă în luptă, doar e ultima zi, mâine jocul intră în producție!

Producător 2: Să mergem la masă!

Ora 3 dimineața, într-un club de fițe din centrul orașului

Producător 1: Am cam uitat să regândim combat-ul în Mirror’s Edge!

Producător 2: Bagă-ți p**a! FREE BERCEA!!!

Așa că aleg să fac pe cobaiul. Primul pas: unde și cum să găsești mâncare. La supermarket, evident.

Nimic mai ușor. Dau drumul la micul meu radio mobil și, în timp ce ascult „I don’t want to set the world on fire“, îmi fac drum prin peisajul arid. Bethesda Softworks, creatorul jocului, a făcut o treabă excepțională. Lumea din Fallout 3 este imensă și dezolantă. Bannerele de pe fostele drumuri naționale te trimit înapoi în anii ’50, cu mesaje optimiste, de genul „O viață mai bună, într-un Vault“, accentuate de imagini idilice ale unor familii americane. Zona industrială a Washington-ului se distinge în zare, cu mamuți industriali dezafectați și stâlpi de înaltă tensiune prăbușiți printre utilajele acum inutile. Se distinge o fostă lume glorioasă, ajunsă la apogeul tehnologic, distrusă de chiar creatorii ei.

Sfântul Graal din universul Fallout, după care aleargă toată lumea, este G.E.C.K.-ul (Garden on Eden Creation Kit), un obiect științifico-magic care îți permite să îți faci o lume nouă, din praf și pietre, indiferent de gradul de distrugere al planetei.  Trece războiul, ieși din Vault (seifurile subterane construite pentru a apăra populația de atacurile nucleare), folosești G.E.C.K. și, în câteva momente, ai în față o suburbie liniștită, cu apă caldă, case mari și electricitate (Atenție! Results may vary!). Deocamdată, mă lupt cu niște hoți la supermarket, pentru câteva conserve de carne. Și îmi caut tatăl, plecat din seif fără să zică nici măcar „La revedere“. Într-un fel, e de înțeles. Viața în Vault seamănă cu cea din Underground-ul lui Kusturica… nimeni nu intră, nimeni nu iese.

Sunt zece ani de când a ieșit pe piață Fallout 2, un Role Playing Game cult, care a schimbat fața industriei și a îndreptat-o, pe moment, într-o direcție mai bună. Încet însă, Hollywood-ul s-a infiltrat și pe piața jocurilor, transformându-le în simple prezentări grafice, cu povești banale, care sunt doar simple scuze pentru a omorî 1.000 de oameni și a arunca în aer clădiri și mașini (sunt însă și multe excepții, fără doar și poate). Fallout 3 a reușit totuși să scape de influențele negative, într-o oarecare măsură.  Aici trebuie să gândești. Jocul este un test de personalitate mascat. Caracterul este exact ca tine… tot ce spui, tot ce faci, toul are consecințe. Acțiune și reacțiune, nimic mai simplu.

Desigur, și-a pierdut feelingul „pentiumtrei-esc“, căci ai nevoie de un calculator serios pentru a-l rula cu setările grafice la maximum,  însă este destul de „adaptabil“, putând fi jucat și pe PC-uri mai ghinioniste. Tocmai acest detaliu strică un pic Fallout 3. În partea a doua, apărută în 1998,  story-ul făca totul… singurătatea covârșitoare a unei lumi căuzte reieșea tocmai din dialogurile magistrale, încărcate cu umor și violență, aluzii sexuale, rasiste și politice. Nu era un joc pentru copii, era ca un film interzis pe vremea comuniștilor. În Fallout 3, grafica tinde să ia fața poveștii, căci îți petreci mare majoritate a timpului hoinărind de unul singur printre ruine.

În orice caz, merită timpul și banii, asta e clar. Cine a jucat Fallout și Fallout 2 ar putea fi ușor dezamăgit, însă tot se va juca, mai mult ca sigur, pentru că – vorba naratorului – war… war never changes.

„You will not survive!”, mă anunţă politicos jocul „Call of Duty V – World at War”, în momentul în care aleg nivelul de dificultate „Veteran”. Tot le-am jucat şi pe celelalte din serie, măcar veteran onorific să fiu. Încep jocul pe o insulă din Japonia, mai mult mort decât viu, în timp ce un colonel nipon îşi stinge ţigările pe faţa altui prizonier american de război. Mi se dau vreo doi bocanci în figură, moment în care o echipă de prieteni yankei mă salvează, îmi pasează o armă şi o grămadă de responsabilităţi. „Avem nevoie de un idiot să treacă prin foc şi să ajungă la echipamentul radio… Miller (ăsta-s eu)!” „Cineva să se arunce în buncăr şi să elimine cinci japonezi nervoşi… Miller” „Avem nevoie de o momeală, care să atragă focul de mitralieră… John! (Bang, John moare, ucis de un lunetist) Miller, preia sarcina!” Şi tot aşa. Deşi nu sunt nici măcar liderul echipei, nu se face nimic fără mine. Toţi mă aşteaptă să intru primul în raza vizuală a inamicilor. Mă simt ca în „Abatorul Cinci”. Uneori îmi vine să urlu „Lăsaţi-mă! Mergeţi fără mine! Vreau să mor!”. Dar nu, prietenii de echipă se tot încăpăţânează să mă salveze în ultima clipă, omorând „gălbejitul” care a sărit din iarbă spre caracterul meu costeliv. Mă scot de sub apă, după ce bombele ne distrug bărcuţa şi ne proiectează la 10 metri distanţă. Trag de mine, doar ca să trag şi eu în duşmani.

Diferenţa între moarte şi multă moarte

Iar duşmanii sunt ze japanesse!!!! Se ascund prin copaci, prin iarbă, prin noroi. Şi sunt muuulţi. Din când în când, se aude strigătul infam „Banzai!!!” şi atunci trebuie să fii pe fază, pentru că vin cu baioneta spre gâtul tău. Dacă nu eşti suficient de rapid cât să îi parezi arma şi să îi bagi tu cuţitul în gât (şi aici un şuvoi minunat de sânge ţi se scurge pe faţă), ei bine, mori. Oricum, nu recomand jocul pe dificultatea „Veteran”. Trebuie să fii masochist, nu glumă. Dacă războiul adevărat a fost măcar 10% din ce prezintă aici creatorii de la „Activision”, atunci n-aş fi avut nicio şansă de supravieţuire. Când eşti înconjurat şi nu ai decât o piatră după care să te ascunzi, şansele tale de supravieţuire scad vertiginos. Iar ultima misiune, în care te aperi în curtea castelului Shuri… crimă şi pedeapsă. E nevoie de intervenţie divină, ca să poţi rezista 10 minute acolo. Trebuie să se lege totul. Între „Veteran” şi „Normal” nu e diferenţă la numărul de inamici. Sunt la fel de mulţi şi e la fel de amuzant. Pe „Normal”, inamicii sunt… normali. Adică mai trag şi ei pe lângă, mai scot şi ei capul de la cutie, mai multe de două secunde. Pe „Veteran”, japonezii sunt toţi pui de sniper. În milisecunda în care îndrăzneşti să ridici capul, eşti mort (vezi misiunea cu lunetistul german, în Stalingrad, acolo am murit de vreo 40 de ori – detalii mai jos). În acelaşi timp, sunt mari şansele ca jocul să fie doar 0,000001% din cum a fost, de fapt, al doilea război mondial. Că mai mori în joc (de multe ori), nu-i mare pierdere. Mai fumezi o ţigară, te duci la baie, e cald în cameră, totul e OK. Dar să fi luptat pe bune cu japonezii, pe canicula aia infernală şi cu siguranţa că poţi muri oricând, în următoarele 20 de secunde… cei care s-au oferit să meargă de bună voie acolo trebuie să fi fost fie curajoşi, fie inconştienţi. În orice caz, vorba lui Tyler Durden, protagonistul din cartea/filmul „Fight Club”, generaţia noastră, asta de mijloc, generaţia Chernobyl, este compusă din nişte laşi. Noi nu am avut un război mare, o depresiune serioasă, n-am avut niciun eveniment important. „The greatest depression is our life”, spunea Tyler.

Niet milă!

În fine, revenind la „CoD V – World at War”, trebuie să spunem că lupta cu japonezii este doar 50% din distracţie. În paralel, mai joci şi ca Dimitry, un rusnac din marea armată roşie, care mărşăluieşte spre Berlin, distrugând totul în cale. Povestea începe în Stalingrad, în cele mai negre zile ale ocupaţiei naziste. Şi aici, te trezeşti aproape mort, într-o fântână plină de cadavre şi sânge. Un soldat bătrân, cu degetele retezate, te pune să îi ţii arma cu lunetă şi să faci dreptate, în timp ce te învaţă cum şi ce face un lunetist adevărat. Vechea poveste din „Enemy at the gates” NEVER GETS OLD!!! După ce omori nişte nazişti care-şi beau cafeaua, vine şi partea AIA cu lunetistul german, de care aminteam mai sus. Deci, dacă jucaţi pe „Veteran”, eu vă urez succes. Caută-l, dacă te ţine. E la una din cele 30 de ferestre ale unei clădiri. Şi ai doar 2 secunde să-l găseşti… şah-mat. Şi chiar dacă îl găseşti, trebuie să îl loveşti în cap, în circa 0,02 secunde. Iar el face acelaşi lucru cu tine, dar în 0,01 secunde. Distracţie plăcută. În fine, rusul bătrân îţi promite că, într-o bună zi, războiul se va muta în Germania… în ţara lor, împotriva familiilor lor, sângelui lor. Şi, după cum se ştie, Rusia a intrat peste nemţi cu multă, multă ură, ca să răzbune măcelul din Stalingrad. Şi dă-i şi luptă, până în Berlin (care este realizat nemaipomenit! Potsdamer Platz, Berlin Pankow, Reichstag-ul, toate arată extrem de bine). Lupta finală să duce la Reichstag, parlamentul german, unde scopul tău este să înfigi steagul mamei-Rusia pe acoperiş.

După placă video şi răsplată

Pentru jocul cu numărul 6 din serie, recomand o campanie în care să poţi juca ca soldat german. Dacă în „Company of Heroes”, cel mai bun Real Time Strategy joc făcut vreodată, se poate, de ce să nu se poată şi aici? Devine plictisitor să tot omori fascişti. Şi, dacă se poate, ar fi interesant să poţi să fii soldat laş. Să te ascunzi printre ruine şi să termini jocul fără să tragi un singur glonţ. E o fază la un moment dat, când sergentul-şef rus îl prinde pe un soldat că scria ceva în jurnal, în timp ce asaltul final asupra Reichstag-ului ajunsese la apogeu. Îi aruncă jurnalul şi îl întreabă „Cine crezi că va citi prostiile astea?”. Soldatul în cauză moare peste vreo cinci minute şi, evident, tot în sarcina mea revine şi păstrarea şi publicarea jurnalului său, în cazul fericit în care supravieţuiesc. Şi să nu credeţi că în „Call of Duty” există happy-end-uri. În „CoD IV – Modern Warfare”, personajul tău moare. Şi să îţi joci moartea e chiar interesant. La final, detalii tehnice despre „World at War”. Arată foarte bine, nu sunt prea multe bug-uri şi aveţi nevoie de un calculator decent, dacă vreţi să jucaţi cu detaliile grafice date la maxim. Nu există mod DX10 pentru joc, aşa că şi o placă video DX9 mai veche, cu cel puţin 512MB de memorie, poate să facă faţă. Personal, cu un HD4890, nu pot să am o părere obiectivă. Pe un nivel omenesc de dificultate, campania poate fi terminată în 12 – 15 ore, dacă nu şi mai puţin. Pe „Veteran”, va dura ceva mai mult şi, în premieră, la fiecare moarte, nu mai poţi să citeşti citate celebre despre război. Eşti anunţat doar că ai murit… ce chestie.

Assassin’s Creed este jocul pe care Ubisoft s-a decis să îl lanseze pe piață în fața mult așteptatului Splinter Cell Conviction (SCC). Asta după ce fanii seriei Splinter Cell mai aveau puțin și îi linșau pe chinezii de la Ubisoft Shanghai și pe testerii de la Ubisoft România, din cauza cărora ultimul joc din seria SC, Double Agent, a fost cel mai slab, cel mai bugged și cel mai penibilo-fantasmagoric joc din istoria jocurilor făcute cu scopul de a te juca la ele și, dacă se poate, a te simți BINE în timp ce faci asta.

În fine, Ubisoft Montreal  promitea la acea vreme că se va ocupa personal de Splinter Cell Conviction, jocul cu numărul 5 al seriei, care avea să aducă un concept revoluționar, de social stealth, combinând furișatul prin beznă cu pierderea în mulțimi, ceva gen Jason Bourne + Aleargă, Lola, aleargă = LOVE.Entuziasm maxim. Și de-odată, Ubisoft vine pe piață cu Assassin’s Creed, un joc  cu asasini (evident), dar cu o poveste plasată undeva în era cruciadelor și a Ierusalimului cel mare.  Și ce mare noutate aduce jocul în cauză? Social stealth. Păi bine măi Ubisoft, nu era vorba că facem asta în Splinter Cell Conviction? Acum o să zică toți ciutanii din cartier că SSC e doar o copie după Assassin’s Creed și cui mă mai laud eu cu un scor de 100% Stealth???

În fine,  m-am jucat și eu jocul cu asasini, ca să nu rămân cumva în urmă. Arată bine, ce pot să zic. Ierusalimul, Damascul și Acre sunt minuni vizuale, surprinzând perfect agitația, nesiguranța și jegul acelor timpuri. Piețele sunt pline de oameni, găinile aleargă printre băncuțe, samsarii cară marfă, tarabagii urlă mai ceva ca în oborul de duminică, soldații se iau de toată lumea, arhitectura e de acolo, de zici că au studiat băieții de la Ubisoft planul de urbanism al Ierusalimului, tot decorul este superb. Dacă puteau să îl lase doar așa și să îți dea un caracter cu care să te plimbi prin regat , totul ar fi fost excelent.

Dar nu, s-au gândit ei că ar fi momentul să introducă social stealth. Și au stricat totul, părerea mea.

Pe scurt: tu ești Altair, un asasin dintr-o frăție de asasini, al cărei scop este pacea în toate lucrurile. Drept urmare, asasinează pe oricine se încumetă să destabilizeze fragila balanță a ordinii. Mai exact, omori un om, ca să le fie bine la 1.000, vechea poveste cu  relativitatea binelui și răului, în funcție de sistemul de referință în care se află Einstein și Gigi Becali.

Ca un făcut, toate țintele tale sunt figuri publice, care se plimbă pe străzi sau sunt păzite de câteva zeci de bodyguarzi răi și, în consecință, trebuie să te amesteci prin populație, să lovești când le e lumea mai dragă și să fugi apoi de bodyguarzii răi de care aminteam, folosindu-te de calitățile tale importate din Prince of Persia. Adică sari pe acoperișuri, pe bârne, pe tarabe, pe alți oameni și tot așa până când ieși din raza vizuală și te poți ascunde într-o căpiță de fân, cât se domolesc apele. Și aici se strică tot famecul!

Pentru exemplificarea frustrării, prezentăm câteva scenarii:

1. 1. Fugi de bodyguarzi, urci pe o scară și ajungi pe acoperiș. Ai reușit să ieși din raza vizuală. La doi metri de scară, pe acoperiș, este un mic refugiu, un fel de separeu al proprietarului. Sari în el și tot ce te ascunde de urmăritori sunt niște perdele. Bodyguarzii răi ajung pe acoperiș și încep să se învârtă derutați în jurul tău, exclamând mirați Unde aia mă-sii s-o fi dus ăsta?
2. 2. Trebuie să intri în curtea unui castel bine păzit. Nu ai pe unde să sari zidurile, pe poarta principală nu merge nici măcar cu o șpagă la băieții cu săbii. Singura speranță sunt ze scholars, un grup compact de (întotdeauna) patru călugări cu glugă pe cap, îmbrăcați de la aceeași firmă. Drept urmare, te bagi între ei, că doar și tu ai glugă pe cap. Evident, gărzile se dau la o parte și grupul evlavios intră nestingherit. Întrebarea mea este următoarea: paznicilor nu li se pare ciudat că una din fețele religioase poartă o ditamai sabia la brâu și are încă vreo două săbii mici legate de spate, o arbaletă atârnată de gât, niște cuțite mici de aruncat la centură și niște mănuși cu gheare? Killing in the name of!
3. 3. Ca să te poți orienta prin orașe, trebuie să te urci pe clădiri înalte, ca să îți faci o idee în legătură cu traseul pe care îl ai de urmat (un fel de GPS low-tech). Trecând peste faptul că nimeni nu se supără când te urci nestingherit pe tot felul de turnulețe, problema care mă stresează este următoarea: de acolo, din vârf, singurul mod de a te da jos (repede) este să sari. Se cheamă leap of faith, adică sari, că Dumnezeu e mare. Tot timpul există o căpiță de paie, plasată strategic la baza turnurilor. Adică eu sar de la 50 de metri (și sar artistic, cu dublu șurub) și cad într-o grămadă de paie de vreo un metru și nu mor? WHY???!!! Numai de-al dracu’ m-am dus în Acre, m-am suit pe cea mai înaltă catedrală, la vreo 200 de metri deasupra solului, și m-am aruncat de pe crucea din vârf în paiele de pe jos. Și n-am pățit nimic.
4. 4. Povestea în sine este extrem de previzibilă, cel puțin pentru noi ăștia crescuți în spiritul hollywoodian. Din când în când mai ajungi și în prezent, unde ești un barman capturat de o companie farmaceutică, ferm convinsă că în ADN-ul tău se găsesc amintirile strămoșilor tăi. Evident, asasinul Altair este stră-stră-(…)-stră-stră-(…)-străbunicul tău și de aia ești tu prins și legat la o masă de masaj genetic. Ca să afle corporatiștii cei răi ce secrete vitale știa asasinul.
5. 5.Sfat pentru cei care vor să iasă repede din joc: Alt+F4. Să încerci să ieși cu Escape + Exit to Windows durează un an. Mai întâi trebuie să ieși de pe masa de masaj, după care trebuie să ieși în meniu, după care trebuie să selectezi iar profilul, după care trebuie să Press Any Key, după care trebuie să dai Exit to Windows, după care trebuie să dai Yes. DA, Yes, ies!