Assassin’s Creed este jocul pe care Ubisoft s-a decis să îl lanseze pe piață în fața mult așteptatului Splinter Cell Conviction (SCC). Asta după ce fanii seriei Splinter Cell mai aveau puțin și îi linșau pe chinezii de la Ubisoft Shanghai și pe testerii de la Ubisoft România, din cauza cărora ultimul joc din seria SC, Double Agent, a fost cel mai slab, cel mai bugged și cel mai penibilo-fantasmagoric joc din istoria jocurilor făcute cu scopul de a te juca la ele și, dacă se poate, a te simți BINE în timp ce faci asta.
În fine, Ubisoft Montreal promitea la acea vreme că se va ocupa personal de Splinter Cell Conviction, jocul cu numărul 5 al seriei, care avea să aducă un concept revoluționar, de social stealth, combinând furișatul prin beznă cu pierderea în mulțimi, ceva gen Jason Bourne + Aleargă, Lola, aleargă = LOVE.Entuziasm maxim. Și de-odată, Ubisoft vine pe piață cu Assassin’s Creed, un joc cu asasini (evident), dar cu o poveste plasată undeva în era cruciadelor și a Ierusalimului cel mare. Și ce mare noutate aduce jocul în cauză? Social stealth. Păi bine măi Ubisoft, nu era vorba că facem asta în Splinter Cell Conviction? Acum o să zică toți ciutanii din cartier că SSC e doar o copie după Assassin’s Creed și cui mă mai laud eu cu un scor de 100% Stealth???
În fine, m-am jucat și eu jocul cu asasini, ca să nu rămân cumva în urmă. Arată bine, ce pot să zic. Ierusalimul, Damascul și Acre sunt minuni vizuale, surprinzând perfect agitația, nesiguranța și jegul acelor timpuri. Piețele sunt pline de oameni, găinile aleargă printre băncuțe, samsarii cară marfă, tarabagii urlă mai ceva ca în oborul de duminică, soldații se iau de toată lumea, arhitectura e de acolo, de zici că au studiat băieții de la Ubisoft planul de urbanism al Ierusalimului, tot decorul este superb. Dacă puteau să îl lase doar așa și să îți dea un caracter cu care să te plimbi prin regat , totul ar fi fost excelent.
Dar nu, s-au gândit ei că ar fi momentul să introducă social stealth. Și au stricat totul, părerea mea.
Pe scurt: tu ești Altair, un asasin dintr-o frăție de asasini, al cărei scop este pacea în toate lucrurile. Drept urmare, asasinează pe oricine se încumetă să destabilizeze fragila balanță a ordinii. Mai exact, omori un om, ca să le fie bine la 1.000, vechea poveste cu relativitatea binelui și răului, în funcție de sistemul de referință în care se află Einstein și Gigi Becali.
Ca un făcut, toate țintele tale sunt figuri publice, care se plimbă pe străzi sau sunt păzite de câteva zeci de bodyguarzi răi și, în consecință, trebuie să te amesteci prin populație, să lovești când le e lumea mai dragă și să fugi apoi de bodyguarzii răi de care aminteam, folosindu-te de calitățile tale importate din Prince of Persia. Adică sari pe acoperișuri, pe bârne, pe tarabe, pe alți oameni și tot așa până când ieși din raza vizuală și te poți ascunde într-o căpiță de fân, cât se domolesc apele. Și aici se strică tot famecul!
Pentru exemplificarea frustrării, prezentăm câteva scenarii:
- 1. Fugi de bodyguarzi, urci pe o scară și ajungi pe acoperiș. Ai reușit să ieși din raza vizuală. La doi metri de scară, pe acoperiș, este un mic refugiu, un fel de separeu al proprietarului. Sari în el și tot ce te ascunde de urmăritori sunt niște perdele. Bodyguarzii răi ajung pe acoperiș și încep să se învârtă derutați în jurul tău, exclamând mirați Unde aia mă-sii s-o fi dus ăsta?
- 2. Trebuie să intri în curtea unui castel bine păzit. Nu ai pe unde să sari zidurile, pe poarta principală nu merge nici măcar cu o șpagă la băieții cu săbii. Singura speranță sunt ze scholars, un grup compact de (întotdeauna) patru călugări cu glugă pe cap, îmbrăcați de la aceeași firmă. Drept urmare, te bagi între ei, că doar și tu ai glugă pe cap. Evident, gărzile se dau la o parte și grupul evlavios intră nestingherit. Întrebarea mea este următoarea: paznicilor nu li se pare ciudat că una din fețele religioase poartă o ditamai sabia la brâu și are încă vreo două săbii mici legate de spate, o arbaletă atârnată de gât, niște cuțite mici de aruncat la centură și niște mănuși cu gheare? Killing in the name of!
- 3. Ca să te poți orienta prin orașe, trebuie să te urci pe clădiri înalte, ca să îți faci o idee în legătură cu traseul pe care îl ai de urmat (un fel de GPS low-tech). Trecând peste faptul că nimeni nu se supără când te urci nestingherit pe tot felul de turnulețe, problema care mă stresează este următoarea: de acolo, din vârf, singurul mod de a te da jos (repede) este să sari. Se cheamă leap of faith, adică sari, că Dumnezeu e mare. Tot timpul există o căpiță de paie, plasată strategic la baza turnurilor. Adică eu sar de la 50 de metri (și sar artistic, cu dublu șurub) și cad într-o grămadă de paie de vreo un metru și nu mor? WHY???!!! Numai de-al dracu’ m-am dus în Acre, m-am suit pe cea mai înaltă catedrală, la vreo 200 de metri deasupra solului, și m-am aruncat de pe crucea din vârf în paiele de pe jos. Și n-am pățit nimic.
- 4. Povestea în sine este extrem de previzibilă, cel puțin pentru noi ăștia crescuți în spiritul hollywoodian. Din când în când mai ajungi și în prezent, unde ești un barman capturat de o companie farmaceutică, ferm convinsă că în ADN-ul tău se găsesc amintirile strămoșilor tăi. Evident, asasinul Altair este stră-stră-(…)-stră-stră-(…)-străbunicul tău și de aia ești tu prins și legat la o masă de masaj genetic. Ca să afle corporatiștii cei răi ce secrete vitale știa asasinul.
- 5.Sfat pentru cei care vor să iasă repede din joc: Alt+F4. Să încerci să ieși cu Escape + Exit to Windows durează un an. Mai întâi trebuie să ieși de pe masa de masaj, după care trebuie să ieși în meniu, după care trebuie să selectezi iar profilul, după care trebuie să Press Any Key, după care trebuie să dai Exit to Windows, după care trebuie să dai Yes. DA, Yes, ies!
