„You will not survive!”, mă anunţă politicos jocul „Call of Duty V – World at War”, în momentul în care aleg nivelul de dificultate „Veteran”. Tot le-am jucat şi pe celelalte din serie, măcar veteran onorific să fiu. Încep jocul pe o insulă din Japonia, mai mult mort decât viu, în timp ce un colonel nipon îşi stinge ţigările pe faţa altui prizonier american de război. Mi se dau vreo doi bocanci în figură, moment în care o echipă de prieteni yankei mă salvează, îmi pasează o armă şi o grămadă de responsabilităţi. „Avem nevoie de un idiot să treacă prin foc şi să ajungă la echipamentul radio… Miller (ăsta-s eu)!” „Cineva să se arunce în buncăr şi să elimine cinci japonezi nervoşi… Miller” „Avem nevoie de o momeală, care să atragă focul de mitralieră… John! (Bang, John moare, ucis de un lunetist) Miller, preia sarcina!” Şi tot aşa. Deşi nu sunt nici măcar liderul echipei, nu se face nimic fără mine. Toţi mă aşteaptă să intru primul în raza vizuală a inamicilor. Mă simt ca în „Abatorul Cinci”. Uneori îmi vine să urlu „Lăsaţi-mă! Mergeţi fără mine! Vreau să mor!”. Dar nu, prietenii de echipă se tot încăpăţânează să mă salveze în ultima clipă, omorând „gălbejitul” care a sărit din iarbă spre caracterul meu costeliv. Mă scot de sub apă, după ce bombele ne distrug bărcuţa şi ne proiectează la 10 metri distanţă. Trag de mine, doar ca să trag şi eu în duşmani.
Diferenţa între moarte şi multă moarte
Iar duşmanii sunt ze japanesse!!!! Se ascund prin copaci, prin iarbă, prin noroi. Şi sunt muuulţi. Din când în când, se aude strigătul infam „Banzai!!!” şi atunci trebuie să fii pe fază, pentru că vin cu baioneta spre gâtul tău. Dacă nu eşti suficient de rapid cât să îi parezi arma şi să îi bagi tu cuţitul în gât (şi aici un şuvoi minunat de sânge ţi se scurge pe faţă), ei bine, mori. Oricum, nu recomand jocul pe dificultatea „Veteran”. Trebuie să fii masochist, nu glumă. Dacă războiul adevărat a fost măcar 10% din ce prezintă aici creatorii de la „Activision”, atunci n-aş fi avut nicio şansă de supravieţuire. Când eşti înconjurat şi nu ai decât o piatră după care să te ascunzi, şansele tale de supravieţuire scad vertiginos. Iar ultima misiune, în care te aperi în curtea castelului Shuri… crimă şi pedeapsă. E nevoie de intervenţie divină, ca să poţi rezista 10 minute acolo. Trebuie să se lege totul. Între „Veteran” şi „Normal” nu e diferenţă la numărul de inamici. Sunt la fel de mulţi şi e la fel de amuzant. Pe „Normal”, inamicii sunt… normali. Adică mai trag şi ei pe lângă, mai scot şi ei capul de la cutie, mai multe de două secunde. Pe „Veteran”, japonezii sunt toţi pui de sniper. În milisecunda în care îndrăzneşti să ridici capul, eşti mort (vezi misiunea cu lunetistul german, în Stalingrad, acolo am murit de vreo 40 de ori – detalii mai jos). În acelaşi timp, sunt mari şansele ca jocul să fie doar 0,000001% din cum a fost, de fapt, al doilea război mondial. Că mai mori în joc (de multe ori), nu-i mare pierdere. Mai fumezi o ţigară, te duci la baie, e cald în cameră, totul e OK. Dar să fi luptat pe bune cu japonezii, pe canicula aia infernală şi cu siguranţa că poţi muri oricând, în următoarele 20 de secunde… cei care s-au oferit să meargă de bună voie acolo trebuie să fi fost fie curajoşi, fie inconştienţi. În orice caz, vorba lui Tyler Durden, protagonistul din cartea/filmul „Fight Club”, generaţia noastră, asta de mijloc, generaţia Chernobyl, este compusă din nişte laşi. Noi nu am avut un război mare, o depresiune serioasă, n-am avut niciun eveniment important. „The greatest depression is our life”, spunea Tyler.
Niet milă!
În fine, revenind la „CoD V – World at War”, trebuie să spunem că lupta cu japonezii este doar 50% din distracţie. În paralel, mai joci şi ca Dimitry, un rusnac din marea armată roşie, care mărşăluieşte spre Berlin, distrugând totul în cale. Povestea începe în Stalingrad, în cele mai negre zile ale ocupaţiei naziste. Şi aici, te trezeşti aproape mort, într-o fântână plină de cadavre şi sânge. Un soldat bătrân, cu degetele retezate, te pune să îi ţii arma cu lunetă şi să faci dreptate, în timp ce te învaţă cum şi ce face un lunetist adevărat. Vechea poveste din „Enemy at the gates” NEVER GETS OLD!!! După ce omori nişte nazişti care-şi beau cafeaua, vine şi partea AIA cu lunetistul german, de care aminteam mai sus. Deci, dacă jucaţi pe „Veteran”, eu vă urez succes. Caută-l, dacă te ţine. E la una din cele 30 de ferestre ale unei clădiri. Şi ai doar 2 secunde să-l găseşti… şah-mat. Şi chiar dacă îl găseşti, trebuie să îl loveşti în cap, în circa 0,02 secunde. Iar el face acelaşi lucru cu tine, dar în 0,01 secunde. Distracţie plăcută. În fine, rusul bătrân îţi promite că, într-o bună zi, războiul se va muta în Germania… în ţara lor, împotriva familiilor lor, sângelui lor. Şi, după cum se ştie, Rusia a intrat peste nemţi cu multă, multă ură, ca să răzbune măcelul din Stalingrad. Şi dă-i şi luptă, până în Berlin (care este realizat nemaipomenit! Potsdamer Platz, Berlin Pankow, Reichstag-ul, toate arată extrem de bine). Lupta finală să duce la Reichstag, parlamentul german, unde scopul tău este să înfigi steagul mamei-Rusia pe acoperiş.
După placă video şi răsplată
Pentru jocul cu numărul 6 din serie, recomand o campanie în care să poţi juca ca soldat german. Dacă în „Company of Heroes”, cel mai bun Real Time Strategy joc făcut vreodată, se poate, de ce să nu se poată şi aici? Devine plictisitor să tot omori fascişti. Şi, dacă se poate, ar fi interesant să poţi să fii soldat laş. Să te ascunzi printre ruine şi să termini jocul fără să tragi un singur glonţ. E o fază la un moment dat, când sergentul-şef rus îl prinde pe un soldat că scria ceva în jurnal, în timp ce asaltul final asupra Reichstag-ului ajunsese la apogeu. Îi aruncă jurnalul şi îl întreabă „Cine crezi că va citi prostiile astea?”. Soldatul în cauză moare peste vreo cinci minute şi, evident, tot în sarcina mea revine şi păstrarea şi publicarea jurnalului său, în cazul fericit în care supravieţuiesc. Şi să nu credeţi că în „Call of Duty” există happy-end-uri. În „CoD IV – Modern Warfare”, personajul tău moare. Şi să îţi joci moartea e chiar interesant. La final, detalii tehnice despre „World at War”. Arată foarte bine, nu sunt prea multe bug-uri şi aveţi nevoie de un calculator decent, dacă vreţi să jucaţi cu detaliile grafice date la maxim. Nu există mod DX10 pentru joc, aşa că şi o placă video DX9 mai veche, cu cel puţin 512MB de memorie, poate să facă faţă. Personal, cu un HD4890, nu pot să am o părere obiectivă. Pe un nivel omenesc de dificultate, campania poate fi terminată în 12 – 15 ore, dacă nu şi mai puţin. Pe „Veteran”, va dura ceva mai mult şi, în premieră, la fiecare moarte, nu mai poţi să citeşti citate celebre despre război. Eşti anunţat doar că ai murit… ce chestie.
