Dacă ar fi să se facă un sondaj cu tema Coşmarurile vieţii în rândul persoanelor cu vârste de 12 – 35 ani din Tomis Nord, câteva din răspunsurile sigure ar fi: mutatul la CET, 12 luni de vară cu ţărani din toată ţara drept vecini, o intermitenţă a morţii, care ar face ca sutele de moşuleţi şi băbuţe să rămână veşnic pe bănci, prin pieţe şi pe trotuare, şi un joc de Virtua Tennis, Virtua Tennis 3 sau Top Spin 2 cu Bateman. Eu sunt Bateman. Virtua Tennis este un joc antic, pe care mi l-a arătat Melk (www.melk.ro), un bun prieten din liceu. El a fost singurul care m-a bătut, timp de două zile, până m-am prins cum e cu poziţionarea în teren şi cu puterea top spinului. După care au urmat vreo 2.500 de meciuri în care am jucat numai cu Cedric Pioline şi în care nu am mai fost învins. Există o contestaţie, ce-i drept: un meci jucat la finele a vreo 40 de ore de nesomn, în care intrasem în tiebreak, moment în care a căzut curentul. Cică aş fi pierdut, dacă era să fi continuat.
VT este de-a dreptul genial. Are o grafică total nepretenţioasă, doar vreo 350 Mb (nici măcar nu trebuie instalat, pot să vi-l trimit pe e-mail) şi doar şase butoane de ţinut minte (cu săgeţile te mişti, cu A dai tare, cu S dai lob). Poţi să joci cu până la patru persoane în acelaşi timp (adică un meci la dublu), însă adevăratul test este meciul 1 vs. 1, pe iarba de la Wimbledon! Mai mult, pentru un joc atât de vechi, VT are un mod de multiplayer online, prin direct IP, ceva ce fraţii lui cu grafică mai texturată şi antialising-ată nu posedă. Ce trebuie să ignoraţi (eu am oprit-o de tot) este muzica… un rock japonez făcut pe Spectrum, via 386.
Apoi a apărut Virtua Tennis 3, care a fost portat de pe consolă, dar tot nu ne-am speriat: grafică mult mai frumoasă, jucători din noua gardă (Federer, Nadal, Roddick, Monfils, Haas, Sharapova), lovituri noi (slice-ul de forehand şi rever, scurta, lovituri defensive din alergare, smash-uri din săritură, mai multe voleuri la fileu, servicii mai variate), o încântare. Au urmat 4.367 de jocuri, în care tot cartierul s-a chinuit să mă bată (plus colegi şi prieteni din alte zone), fără succes. Când am pus mâna pe joystick, m-am simţit ca Neo în Matrix, când i s-au instalat direct în cap instrucţiunile de folosire ale unui elicopter Apache.
Desigur, jocul are şi câteva puncte slabe, dar destul de nesemnificative în marea schemă de mărire artificială a e-penisului: ai nevoie de o tastatură şi două joystick-uri ca să poţi să joci în doi, jocul sare din câmpul simulării şi se duce spre planeta Arcade (în 99% din cazuri dai mingea în teren, jucătorii se aruncă după orice minge, motiv pentru care se ajunge la schimburi de 50 – 60 de lovituri, de zici că joci Tekken sau Mortal Kombat), nu există mod online, dar ce contează?? Vorba aceea… shut up, it works!!
Mai nou nu înseamnă neapărat mai bun
În cele din urmă, am găsit Top Spin 2, care promitea ceva mai mult realism. Aşa o fi, pe Playstation, pe XBox… Pe PC a ieşit un joc destul de ciudat, care trebuie jucat obligatoriu cu joystick-ul (pe tastatură este imposibil), cu vreo 30 de lovituri diferite, din care cele de aşa-zis risc sunt de-a dreptul inutile, întrucât trebuie să ţii apăsate o sută de mii de taste, într-un interval de 1,5 secunde cât vine mingea de la adversar. Ce-i drept, e mai complicat, mai dai afară, mai dai pe lângă, dai prea încet, prea tare, prea jos, prea sus etc. La Top Spin 2 n-am câştigat decât vreo 150 de meciuri, după care n-a mai vrut nimeni să joace, motivând că este prea stupid şi că nu mai este un joc cursiv ca VT3. Nu îi contrazic. În concluzie, nu înveţi să joci tenis adevărat, ci doar poţi să înţelegi mai bine ce se întâmplă cu Nadal şi Federer, atunci când îi vezi la televizor.
Cine se simte în formă, n-are decât să zică.
